Când trec anii și ajungi la vârsta maturității, când iubești fotbalul, ai senzația că prezentul nu mai stă singur în picioare, că în spatele fiecărei faze, fiecărui gol, fiecărei etape se aliniază umbrele altor ani, alte seri, alte inimi care au bătut la fel.
Lupta de azi la titlu, cu Craiova, Dinamo și Rapid sus, are exact aerul ăsta, de timp care se strânge, de istorie care nu mai stă în cărți, ci coboară din nou pe teren.
Pentru Craiova, tot ce se întâmplă acum nu e doar formă sportivă, nu e doar un lot cu transferuri reușite sau un an bun prins din mers, e o rană veche care începe să doară altfel, pentru că primul titlu a venit acum mai bine de jumătate de secol, într-o Românie în care oamenii trăiau meciurile la radio, cu urechea lipită de aparat și cu ochii în gol, încercând să vadă fazele prin vocea crainicului.
Ultimul a fost în 1991, suficient de departe încât să se fi născut și făcut mari generații întregi care au iubit echipa asta fără să o vadă campioană, doar din povești, din casete vechi, din nume rostite cu respect, Oblemenco, Balaci, Cârțu, ca niște rude îndepărtate pe care nu le-ai cunoscut, dar care fac parte din tine.
Textul integral poate fi citit pe site-ul sursă: www.gsp.ro