România nu are nevoie de încă o tragedie rutieră pentru a înțelege că asfaltul nu iartă, dar oamenii și instituțiile uită prea repede că fiecare accident este, înainte de orice, o dramă umană și nu un dosar care trebuie aruncat prin sertarele birocratice ale indiferenței. Faptul că jucătorul Rapidului a lovit o femeie pe trecerea de pietoni, apoi s-a prezentat la antrenament ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar demonstrează că unora nu le este teamă de nimic.
Dar nu le este teamă din cauza sistemului permisiv, din cauza corupției, din cauza guvernanților care se ceartă ca niște needucați, dar când vine vorba de prevenție, de implementarea educației, de consolidarea statului, nu se implică NIMENI. Apropo, știați că România este liderul absolut la decese pe străzi? Bulgaria a rezolvat problema, deși infrastructura lor e mult sub a noastră.
Privind în urmă, societatea noastră rămâne bântuită de cazuri care au ridicat întrebări incomode despre modul în care funcționează dreptatea atunci când viața se intersectează cu notorietatea. Numele lui Cristian Albeanu este legat de un accident mortal din anii ’90, un episod care a lăsat nu doar o sentință juridică, ci și un sentiment persistent că despăgubirile promise victimelor pot rămâne uneori suspendate între lege și realitate, alimentând ideea că timpul poate dilua nu doar memoria, ci și presiunea morală a dreptății.
Discuțiile publice despre Răzvan Lucescu și accidentul din 1991 au adus în prim-plan modul în care adevărul poate deveni un teritoriu disputat între anchetă, declarații și percepția socială, chiar dacă varianta oficială a stabilit o altă configurație a responsabilității decât cea vehiculată în spațiul emoțional al opiniei publice.
Textul integral poate fi citit pe site-ul sursă: www.gsp.ro